Prezentare geografico-geologică a regiunii

Prezentare gografica geologica a regiunii - Băile HerculaneValea Cernei – un culoar aprroape drept în lungime, unic în țara noastră prin această desfășurare rectilinie –  este situată în partea de sud-vest a țării, respectiv în colțul de sud-vest al marelui complex muntos Retezat – Godeanu. Acest culoar este continuarea celui al Jiului Românesc, separă două valuri principale de cutare din acest complex muntos, două importante linii tectonice: astfel, valul Munților Godeanu, continuat cu munții Cernei, rămân la nord-vest iar valul Munților Mehedinți la sud-est.

Munții Godeanu reprezintă un masiv puternic, înalt cu vârfuri ce depășesc 2000 m. Culmea principală a acestori munți este constituită din trei mai platforme de eroziune: Borăscu, Gugu și Godenu – Râu Șes. Spre sud-vest spre platforma Râu Șes masivul de prelungește în culmea înaltă Vf. Dobrii, Izvorul, Boldoveni, Vlașcu, Arjana care abia departe, în aproprierea Herculanelor coboară sum 1500 m, în culmea prelungă a Seseminului, menținându-se în general uniformă. acest lanț poartă denumirea de Munții Cernei. Platforma Borăscu este impresionantă prin vastitatea, netezimea și nota sa de liniște.

Urmele glaciaților sun evidente și în acești munți. Ghețarii de pe versantul sudic au fost mai puternici decât de pe cel nordic. Astfel, vechile cicluri glaciare le putem urmări la majoritatea obârșiilor de pâraie din partea superioară a Cernei: Soarbele (care aparține, de fapt, bazinului Jiului Românesc), Fețele Mănesii, Gârdomanul, Stânca Mare, Micușa, Vlăsia, Rădăteasa, Scărița, Mocirliu, Godenu. Unii ghețari ajungeau la lungimi mari, ca de exemplu cel de la Stâna Mare, care se întindea aprope trei kilometri. În aceste cicluri glacire se ascund și câteva iezere, în general mici, care seacă vara. Cel mai mare este zănoaga Soarbelor (există, de fapt, două iezere în valea glaciară Soarbelor), apoi Zănoaga Scurtelor sub Vârful Gârdomanului, zănoagele Vlăsiei și ale Godeanului.

Întreg masivul Godeanu și o bună parte din Munții Cernei sunt alcătuiți din șisturi cristaline. Situații la atitudini mari, cu imense porțiuni domoale, ei sunt un bogat rezervor de apă, ceea ce  favorizează existența unei rețele de izvoare și văi.

Din culmea prelungită a acestor munți se desprin do mulțime de culmi secundare, bine individualizate și aproape paralele, care coboară până în Cerna, separând înre ele bazine hidrografice dinstincte. Începând cu cele de la obârșie, culmile cele mai importante se succed astfel:

Culmea Sturului –  scurtă și repede, situată la limita Cernei spre Jiu, respectiv între pârâul Măneasa și pârâul Soarbele. O prelungire a ei , constituită din calcare, formează culmea despărțitoare, joasă , dintre Cerna și Jiu.

Culmea Mănesei – greoaie, domoală și bogat împădurită pornind de sub Vf. Paltina, este situată între pârâul Măneasa și pârâul Scurtu. Ea se termină liniștit la intratea Cernișoarei în chei.

Culmea Gârdomanului - între pârâul Scurtu și pârâul Cărbunelul, de asemenea domoală, lungă și puternic cotită. În partea inferioară pe numeroasele picioare care coboară spre versanții calcaroși din jurul izvoarelor, este despădurită și locuită.

Culmea Bulzului – cuprinsă între pârâul Cărbunelul și pârâul Ivanului, și ea lângă, domoală și bine împădurită, se desprinde din vârful Bulzului.

Culmea Balmoșului – cuprinsă intre apa Ivanului și ce a Balmoșului, lungă, împădurită, purtând în partea sa inferioară numele de Cracul Ursoiului.

Culmea Mare a Oslei Române – cu cele mai multe culmi secundare, ca niște picioare, cuprinsă între pârâul Naiba și pârâul Curmezișa, este o prelungire a vârfului masiv al Oslei Române. Golul alpin înaintează mult pe aceste culmi la vale. Deasupra așezării Cerna – Sat, această culme poartă denumirea de Buza Plaiului.

Culmea Gâștii – scurtă și piezișă, situată între Valea Olanului și Valea Craiovei și cea a Iaunei se individualizează în vârful înalt al Opleșatei (1541 m), situat în aproprierea Cernei, cu un gol de munte izolat, ca o poiană mare. Culmile secundare coboară din ea, una la Gura Vaii Craiovei – Culmea Roții – și cealaltă la gura Văii Iaunei – Culmea Stânci – sunt scurte, destul de repezi și complet împădurite.

Culmea Vlașcului -  denumită în partea inferioară Culmea Stepăn – este situată în valea Iaunei și cea a Topenei. Este o culme lungă, cu pantă continuă, pe care trece principala potecă ce leagă Valea Cernei de comuna Cornereva.

Culmea Vlașcului Mic – denumită în partea inferioară Culmea Iuții – este situată între văile Topenici și Iuții. În partea inferioară, dinspre Cerna, a acestei culmi, apare calcarul, în pereții ei aflându-se Cheile Iuți și Piatra Pușcată.

Culmea Mare – este cuprinsă între valea Iuții și cea a Prisăcinei, urmată între Valea Prisăcinei și Valea Bedinei de Culmea Cerbului, denumită jos Culmea Teiului. În continuare, culmea principală a Munților Cernei se apropie mult de vale, iar culmile secundare, scurte și abrupte, nu mai prezintă o importanță geografică deosebită.

Mulțimea acestor culmi – relativ paralele – segmentează bazinul Cernei, pe versantul ei drept în numeroase bazinete, constituie un aspect caracteristic. Privit de la distanță, el este deosebit de interesant și atractiv prin această ondulare continuă a culmilor.

Ele sunt totodată și căi de acces și de legătură între Cerna și golurile alpine învecinate, cu atât mai mult cu cât sunt aproape toate sălbatice, cu porțiuni dificile.

Spre sud și sud-vest de Valea Cernei se întinde culmea Munțiilor Mehedinți, ce pornește din vârful izolat al Oselei Mari și ține până la Dunăre. Profilul traversal al acestor munți este în cea mai mare parteasimetric, prezentând un versant nordic și abrupt spre Cerna (N) și un altul prelung, spre platforma Getică și Podișul Mehedinților (S). În mare parte ei sunt aclcătuiți din calcare.

Începând cu vârful Domogled (1106 m), care se ridică deasupra stațiunii Herculane, și până departe, în vârful lui Stan(1464 m), culmea Munților Mehedinți se menține înaltă, cu pereți abrupți, cu văi scurte și sălbatice ac cele ale Jelerăului, Coșiului, Cerbului, Țesnei, padini liniștite, și împădurite, atârnate la înălțime deasupra abruptului, ca Șaua Padina și cu platouri lungi și golașe de carst.

După vârful lui Stan banda calcaroasă se îngustează, rămânând de-a lungul Cernei ca o fâşie constituită din creste golaşe, segmente al faliei calcaroase, datorită ferâstruirii ei de către ape în spatele acestei culmi calcaroase se află o zonă de şisturi, care a dat naştere unui relief mai liniştit Aici se află cele mai lungi pâraie de pe acest versant: pârâul Arşasca, Râmnuţa Mare şi Râmnuţa Vânătă După aceste pâraie, menţinându-se la altitudini în jurul a 1000 m, culmea principală se apropie mult de Cerna, împinsă de Valea Motrului, în care fenomenele de eroziune au fost mai active. Calcarele continuă încă puţin ca o limbă îngustă până în dreptul Cernei – Sat, apoi, în continuare, Culmea Cernei, domoală şi joasă, este formată numai din şisturi, până sus la Oslea Cu o mică întrerupere între apa Balmoşului şi cea a cărbunelui, fâşia calcaroasă se menţine în imediata apropiere a Cernei, ca nişte creste independente, în mijlocul bazinului hidrografic.

În această zonă, în care Culmea Cernei este alcătuită din şisturi, calcarele se individualizează mult mai în sud, în mijocuîl bazinului Motru, în impresionantul munte Piatra Mare a Cloşanilor, care, cu înălţimea lui de 1.460 m, domină întreaga regiune. Aparţinând tot de culmea Mehedinţilor, spre Oslea, apar culmi şi vârfuri ca Frumosul, Boul, printre care Valea Motrului desfăşoară o bogată reţea hidrogragrafică.
Între cele două şiruri de munţi descrişi, Cerna şi-a croit şi adâncit albia pe linia de frântură a scoarţei, în vechiul sinclinal Reţeaua sa hidrografică este bine dezvoltată pe versantul drept, spre munţii Godeanu şi Cerna La aceasta a contribuit desigur lungimea acestui versant, cu posibilităţi mari de acumulare a apei şi cu rezervele de apă existente în acest masiv muntos. Versantul stâng nu este brăzdat decât de pâraie mici, dintre care unele sunt seci – aceasta datorită configuraţiei acestui versant, precum şi existenţei calcarului, într-o singură porţiune, aproximativ la mijlocul Cernei, două pâraie mai mari, Arşasca şi Râmnuţa Mare, completează reţeaua hidrografică a Cernei.

În acesată scurtă caracterizare un aspect deosebit de interesant, şi care trebuie menţionat, îl constituie Izvoarele Cerne!. Situate la aproximativ 8 km. de limita bazinului către interior, ele au un debit deosebit de mare Apele din porţiunea superioară a bazinului Cernei, respectiv în amonte de izvoare, sunt colectate de pârâui j Cermşoara, care la confluenţa cu Cerna propriu-zisă, imediat sub izvoare, are un debit mult mai mic decât acestea Originea apelor ce izbucnesc la izvoare nu este lămurită încă, de altfel ca şi întreaga reţea de scurgeri subterane, din zona vecină a Munţilor Mehedinţi şi platformei mehedinţene.

În bazinul Cernişoarei există trei pâraie care apar pe versanţi de şisturi şi se pierd în ponoare, în momentul când ajung la banda calcaroasă Şutru, Sterminosu şi Ogaşul Sec Debitul acestor pâraie fiind relativ mic nu justifică decât parţial debitul mare al izvoarelor Există astfel presupunerea că o bună parte din apele izvoarelor sunt provenite din alte bazine hidrografice, probabil din bazinul superior al Jiului şi al Lăpuşnicului Mare Şi în această zonă vecină există numeroase ponoare în care apa se pierde şi circulă pe căi necunoscute.

Pornind de la izvoare, Cerna primeşte pe dreapta mai mulţi afluenţi: Cărbunelui, Ivanul, Balmeşul, Olanul, Craiova, launa, Topenia, Iuta, Prisăcina, mai mult sau mai puţin paraleli, dintre care se remarca prmtr-un debit mai mare Craiova şi Olanul.

Un alt aspect care trebuie menţionat este existenţa apelor termale, rezultat al structurii geologice a regiunii.

Regiunea Băilor Herculane şi, respectiv, Valea Cernei se situează din punct de vedere geologic pe formaţiile zonei autohtone (cristalinul danubian, după Al. Codarcea), peste care se găsesc roci sedimentare de vârstă mezozoică în alcătuirea Carpaţilor Meridionali cercetătorii au recunoscut un domeniu care a rămas în loc în timpul mişcărilor gigantice care au condus la formarea munţilor (reprezentat prin acest autohton danubian) şi un domeniu denumit el “pânzei getice”, cuprinzând roci cristaline şi sedimentare, încălecate peste unitatea menţionată Pe planul de încălecare sau sariaj, rocile sedimentare au fost puternic zdrobite sub greutatea acestei pânze getice Unitatea autohtonă este la rândul ei încreţită şi cutată în o serie de unităţi inferioare, după cum a arătat prof. Al. Codarcea, dintre care o unitate este denumită zona de Cerna, peste care sunt aşternute roci sedimentare depuse în mările trecutului îndepărtat; gresii şi conglomerate din partea superioară a erei primare (permian) şi depozite din era secundară, gresii din material preponderent granitic, calcare rezultate din vechii recifi, roci argiloase şi calcaroase de culoare neagră, cunoscute sub denumire de straturi de Nadanova. Pe malul stâng al Cernei, şisturile pânzei getice cu metamorfism ridicat formează o fâşie subţire ce se întinde de la Crucea Ghizelei până la jumătatea distanţei dintre Dunăre şi confluenţa cu Belareca La sud de staţiunea Herculane se mai întâlnesc depozitele altei unităţi – zona de Arjana – alcătuite din gresii şi roci argiloase, uneori străpunse de erupţii bazice. De asemenea apar şisturi cristaline aparţinând zonei denumite zona de Neamţu (gneisse amfibolite) Muntele Godeanu se situează într-un “mare petic de acoperire” aparţinând pânzei getice Valea Cernei, care îşi găseşte originea în el, curge de-a lungul unei linii de ruptură tectonică profundă, mai întâi pe limita dintre acest petic al Godeanului şi rocile autohtonului, iar apoi se angajează în marea masă de vechi recifi, acoperită de şisturile negre de Nadanova, pentru ca în amonte de Băile Herculane să străpungă granitul de Cerna (considerat de unii cercetători ca formând un ax anticlinal), la sud de care pătrunde din nou în sedimentele menţionate mai sus şi întâlneşte Valea Belareca, la nivelul zonei cristalului de Neamţu, pomenit anterior Apele termominerale ţâşnesc în zonele de joncţiune între marea falie a Cernei şi falia secundară, de dimensiuni mai mici,dispuse transversal peste acestea. Apa rezultată din pătrunderea la adâncime mare a apelor de infiltraţie se încălzeşte la temperaturi foarte ridicate, datorită gradientului geotermic şi capătă puteri ridicate de dizolvare asupra substanţelor care alcătuiesc rocile prin care circulă. Ea se ridică apoi prin aceste fisuri, ieşind la suprafaţă în izvoare fierbinte, câre determină în mare măsură valoarea staţiunii.  Existenţa acestor falii a fost dovedită atât prin studii geologice, cât şi prin cercetări geofizice. Mineralizarea ridicată este impusă de complexul argilos al straturilor de Nadanova, iar radioactivitatea – de prezenţa graniţelor. Din aceste motive, mineralizarea este maximă în sectorul meridional, scăzând treptat în izvoarele dinspre nord, în raport invers cu creşterea emanaţiei radioactive.

Urmariți-ne și pe Facebook

eXTReMe Tracker