Mitul Ternelor de pe Valea Cernei

Mitul ternelor de pe valea cerneiApele naturale calde sunt răspândite cu prisosinţă în ţara noastră. Printre acestea, cele mai cunoscute sunt termele de pe Valea Cernei, considerate a fi de-a dreptul miraculoase Prezenţa lor a generat o bogată încărcătură mitologică pe care încercăm să o valorificăm spre a identifica filonul ce a condus la baladă.

Vom distinge în substratul mitologic al naraţiunii poetice lovan Iorgovan două culturi: o cultură preromană şi una romană. Fiecare din acestea şi-a constituit mitul propriu cu privire la termele amintite.

a) Perioada preromană Până unde se poate împinge îndărăt, în negura istoriei această epocă, e greu de precizat. Dacă pornim de la dictonul că “unde au fost oameni au fost şi mituri”, atunci putem afirma pe baza descoperirilor arheologice, că în această zonă formele de cultură vizează neoliticul, de vreme ce relicvele din apropierea apelor calde atestă existenţa unor aşezări omeneşti în perioada încheiată înainte de 2000 Î.H. Prezenţa apelor termale, deosebită de apa izvoarelor obişnuite, a determinat, pe lângă utilizarea lor de timpuriu, şi explicaţii privind originea şi caracteristicile acestor ape. Cu alte cuvinte, a determinat crearea unor mituri, din sfera cărora s-au consacrat şi s-au perpetuat până în zile noastre credinţe preluate de legende în care personajul principal este şarpele, creatură cu un statut mitologic polivalent. Drumul de la legenda pe care o cunoaştem azi la mitul ce i-a premers trebuie parcurs ţinând seama că aceste categorii, uneori confundate sunt incongruente.

Dar să vedem ce spune legenda:

“La început, apele calde ale izvoarelor de pe Valea Cernei erau în stăpânirea unui şarpe uriaş. El a fost paznicul izvoarelor şi tot el învăţa oameni să facă groape în care să se scalde spre a se face puternici şi sănătoşi”.

Ne lipsesc din acest fragment de legendă informaţii privind originea fermelor pe care zeul patron le-ar fi oferit, din motive trecute sub tăcere, oamenilor. Aceste date ar fi conturat, odată cunoscute, un plus de precizie mitului original. Deocamdată subliniem că este vorba de un mit aparţinând culturii pre romane. Argumentul nostru în această privinţă constă din faptul că şarpele – un simbol ambivalent, are aici

un rol benefic. El este paznic, apărător şi în acelaşi timp vindecător Dacii îl cunoşteau sub această ipostază, întrucât stindardul lor sacru se compunea dintr-un cap de lup cu corp de şarpe prins pe un toiag Capul de lup simboliza dârzenia şi ferocitatea în luptă, iar trupul de şarpe scopul de a apăra pe luptător. Un argument suplimentar îi constituie scutul dacic, purtând, de asemenea, emblema şarpelui -dragonul. Funcţia de paznic şi ocrotitor o avea, prin urmare, şarpele şi ia termele de pe Valea Cernei.

Ne permitem o mică digresiune pe această temă. Şarpeie Glicon, prin poziţia sa, aşa cum apare din binecunoscuta scriptură expusă la Muzeul din Constanţa, sugerează funcţia sa de paznic: o parte din corp ridicată, spre a i se mări câmpul de observaţie, privirea foarte atentă la ce se întâmplă în jurul său, iar părul despărţit în aşa fei ca urechea să fie liberă. Notăm acest amănunt, ştiută fiind influenţa culturii elene în Dacia preromană.

Celălalt rol benefic al şarpelui este aşa cum arătam, acela foarte important de vindecător. Cunoaştem că Aesculap este reprezentat în plastica greco-romană în poziţia de mers, ţinând în mână un toiag pe care este încolăcit un şarpe. Toiagul înseamnă obligaţia medicului de a se deplasa la căpătâiul bolnavilor, iar şarpele atestă puterea vindecătoare a leacurilor recomandate de medic, sfaturile terapeutice fiind izvorâte din înţelepciunea aphidianului. Interferenţele culturale în sud-esiul Europei sunt încă o dată demonstrate de prezenţa şarpelui vindecător la nord şi la sud de Dunăre.

b) Perioada romană. Cucerirea Daciei de către romani înseamnă, printre altele, şi suprapunerea culturii romanilor vindecători aceieia a dacilor învinşi. Religia dacilor va fi abolită, în mod oficial, dar ea se va menţine în mediul rural sub forma unor credinţe şi practici, producându-se adesea şi inversări în rolurile personajelor mitice. Faptul se reţine ca urmare a modificărilor survenite în viaţa pliticâ. Este ceea ce s-a întâmplat cu şarpele paznic: el va rămâne pe mai departe stăpânul termelor, dar ca agresor, veghind ca oamenii să nu folosească apa sacră spre a nu deveni prea puternici şi astfel să-i fie duşmani potenţiali.

Apreciem că foarte interesantă această schimbare de rol pe care, de altfel o remarcă şi Claude Levi Strass analizând comparativ structura unor mituri americane şi europene. Asupritorul politic e simbolizat prin asupritorul mitic şi sub această nouă evaluare va rămâne în abstractul şi stratul mitologic al baladei lovan Iorgovan.

La o analiză mai profundă vom constata că rolul malign al şarpelui a fost accentuat şi de mitul lui Hercule introdus de romani aici cu tot fastul şi fervoarea ritualică a ceremoniilor originare. Ca mărturie a devotamentului extraordinar al romanilor pentru acest erou şi zeu ne-au rămas statuile, altarele şi inscripţile votive cu care a fost cinstit.

În această ambianţă, uciderea hidrei din Lema capătă aura unor fapte de o deosebită măreţie.

Toate acestea ne dirijează, er ippo, către Hercule. Biografia acestui erou, semizeu şi zeu, va îndreptăţi poziţia sa de nou patron al termelor Divinitatea de origine elină poartă numele de Herakies, “Istoria sa – arată Gheorghe Muşu – începe de foarte departe, din vremea când, divinitatea indigenă, el era adorat, între alţii, de regele cretan Phaiston. Divinitate mai mare sau mai mică a pământului, el era adorat astfel şi în vremea următoare, când îi erau închinate sanctuare, cum era acela de lângă Olimpia, unde, până în vremea târzie, păzitoare locaşului exercita funcţia încredinţată ei de zeiţa pământului, aceia de prezicătoare a prosperităţii roadelor câmpului şi turmelor”

Mitologia i-l prezintă ca fiu al lui Zeus şi al preafrumoasei regine Alkmene. Persecutat de geloasa Hera, soţia lui Zeus, Herakies devine cel mai popular erou din Helada, simbolizând posibilitatea omului de a-şi depăşi condiţia. Ucis prin vicleşug de soţia sa Deianeira, Herales va fi ridicat de nor în Olimp şi consacrat zeu, devenind, aşadar, nemuritor. în mod semnificativ, el se însoară cu Hebe, zeiţa tinereţii.

Romanii îl cunosc sub numele de Hercule şi-i atribuie aceiaşi biografie, bucurându-se totodată de aceleaşi atribuţii. în puterea sa va sta impulsul ce face natura s§ reînvie primăvara. Or, acest reviriment echivalează cu o întinerire, cu o refacere a forţelor. E lesne de înţeles de ce romanii îl adorau, aici, la termele de pe Valea Cernei: aşa cum Hercules reînprospătează natura an de an, îot la fe! va fi în stare să refacă, să revigoreze şi organismul omenesc prin intermediul apelor calde naturale, în acest fel, Hercule devine patronul incontestabil al izvoarelor termale.

Bazându-se pe mărturiile scriitorilor antici, Francesco Griselini arată că “băile (…) purtau cognomenid de Hercuîane deoarece în antichitate toate băile servind într-un fef refacerii sănătăţii omeneşti erau închinate mai ales Iui Hercuie (…) Şi exemplifică «mera din Sicilia; Capun din Campania, restaurată de Fabius Maximus, Adespo din insula Eubeea, amintită de Strabo. Şi Aristotel ne-a lăsat-o mărturie că băile de acest fel purtau, datorită puterii lor curative numele de Hercule.

Dar aceste atribuţii privind sănătatea omului nu erau unicele, Hercule având, de asemenea, rol de protector al câmpului şi al animalelor domestice. Un basorelief aflat în Muzeul municipal din Drobeta Turnu-Severin ni-l înfăţişază pe zeu ţinând protector o mână pe ceafa unui taur, iar pe cealaltă având-o ridicată cu un mănunchi de grâu înspicat. înţelegem astfel de ce cuitu! lui Hercule se va prelungi multă vreme în lumea rurală în stadiul disolutiv ai acestei mitologii, atributele zeului roman vor fi preluate de alte personaje aflate în ascensiune. Dar deocamdată putem afirma că numele şi biografia fabuloasă aie lui Hercule erau cunoscute în rândurile băştinaşilor romanizaţi.

Nu dispunem de mărturii în acest sens, dar vom valonfica unele însemnări ca acelea aie cronicarului Nicolae Stoica de Haţeg, precum şi toponimele din zonă.

Pe fila 12 a manuscrisului intrat de la 18 ianuarie 1943 în colecţiile Bibliotecii Academiei, Nicolae Stoica preciza: Hercules cu câţiva soţi armaşi şi pe aceia le-au cercat şi aflând semne s-au întors. Câteva rânduri mai jos, cronicarul notează: Hercules le-au zis romanii, iar Heraclis greceşte, iar aicea unii Iorgovan îi zic…

Nicolae Stoica se referă la cunoscuta legendă a argonauţilor şi, aparent, sursele sale sunt livreşti. Derutează însă acea aserţiune: iară aicea unii Iorgova îi zic; care sunt aceştia unii care zic, adică rostesc ? Răspunsul probabil este: oamenii din popor, cărora le este specifică transmiterea pe cale orală a vechilor tradiţii, legende etc. Reţinem, deci, acest amănunt important: eroul-zeu glorificat de greci sub numele de Herakles şi de romani sub acela de Hercule se bucura de sinonimie pe teritoriul locuit de populaţia romanizată a fostei Dacii: Iorgovan.

Denumirea grecească, Herakles, o putem considera ca şi inexistentă în graiul local, in schimb, alături de antroponimul amintit, Iorgovan, eroul este cunoscut până azi sub numele de Hercules, cu accent pe ultima silabă, nu Hercules sau Hercules, ca în apelaţia cultă.

De altfel, în Cronica lui Nicolae Stoica, terminată în 1825, numele Hercules apare adeseori cu sens toponimic (Baia Hercules), înaintea adoptării denumirii oficiale a localităţii Mehadia. Data săvârşirii manuscrisului este, de asemenea, anterioară ridicării, ia 1849, de către Rammelmayer, a statuii azi bine cunoscute, ca emblemă a oraşului Băile Herculane. Putem conchide că sursa circulaţiei antroponimuiui şi toponimului este metalul colectiv.

La aceasta ar mai fi de adăugat că, în apropierea modernului hotel “Roman” de astăzi din localitatea romană amintită, se află ruinele unor băi romane lângă care se poate vedea un basorelief în peretele de calcar al muntelui care-l reprezintă pe Hercules. Or, aceste vestigii străvechi nu puteau rămâne fără ecou în limba localnicilo’, cu atât mai mult cu cât, pe lângă alte mărturii ale continuităţii daco-romane din Banat, limba de aici a mai perpetuat un nume propriu din latină: “Megiia”, adică Media, nominativul latin a! numelui propriu utilizat în acuzativ: ad mediam, în cadrul sintagmei de largă circulaţie, relativă la apele miraculoase patronate de Hercuie: “Ad aquas Herculi sacras, ad Mediam”

Nu vom încheia subcapitolul de faţă înainte de a sublinia că, privitor la continuitatea prezenţei lui Hercule-lorgovan pe Valea Cernei, ne aflăm, deocamdată, în domeniul ipotezei, viitorului revenindu-i misiunea de a amenda argumentele noastre.

Urmariți-ne și pe Facebook

Vremea în Băile Herculane

eXTReMe Tracker